Lăsați-ma sa va spun o poveste..au trecut multi, multi ani, atât de multi încât oasele s-au amestecat cu pământul, apele au săpat povesti în stânca iar faptele s-au transformat în legenda. Pe atunci trăia un neam viteaz și harnic, mândru și cu dragoste de pământ și natura. In cele vremuri, Zeul lor încă mai cobora printre ei, pentru a le da povețe sau pentru a-i ajuta în vremuri de cumpăna. Iar țara lor era frumoasa. Munți semeți acoperiți de păduri dese în care se auzea hăulitul lupilor și mugetul zimbrului, dealuri domoale scăldate în lumina soarelui și câmpii udate de râuri fără număr.. și cum toate darurile acestea atrăgeau invidia și lăcomia altora, neamul acela trebuia sa-și apere cu sabia în mana libertatea și avuția. Printre ei trăia un bărbat, voinic și chipeș, un orfan care-și trăia zilele sus, pe creste. Zeul îl înzestrase cu un dar deosebit. O vedere atât de agera încât se spune ca putea vedea pana departe, în zări, pana la marele fluviu care era hotarul patriei. Si astfel, folosindu-se de acest dar el putea vedea din timp când dușmanii încercau sa pătrundă în țară și dădea alarma suflând în bucium de sus, de pe stâncile unde își avea sălaș. Numai ca anii treceau și peste el ca peste orice muritor, iar orfanul simțea povara lor tot mai greu. Dar mai greu îl apăsa o alta grija.. dacă el nu va mai fi, cine va mai da de știre despre dușmani? Simțindu-i zbuciumul, într-o zi, Zeul i se arata și-l iscodi, întrebându-l care-i este necazul. Bărbatul își descarca sufletul în fata Zeului în cuvinte simple, dar izvorâte dintr-o inima care bătea pentru Pământ, pentru Neamul lui. Iar Zeul, după ce l-a ascultat, a făcut doar un semn.. și voinicul și-a simțit mâinile și picioarele tot mai grele ca de piatra, iar trupul i s-a încovoiat și a crescut, iar pe locul unde stătea s-a înălțat un munte semeț, din vârful căruia ardeau încă, încremeniți în piatra, ochii voinicului, îndreptați spre vecie către depărtări, către hotarele atât de greu încercate ale Daciei lui iubite.
Daca ajungeți în Bucegi, închideți ochii și ascultați buciumul lui Omu, căci asta ii era numele, cum suna încă, peste veacuri..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu